Click pe imagine

sâmbătă, 29 august 2015

Chemarea la Jihadul total: „Să-i ucideţi în ţările lor, să-i decapitaţi în propriile lor case, băgaţi cuţitul în ei pe stradă unde se plimbă crezându-se protejaţi...“


  Se intră în faza războiului total. Statul Islamic îl pregăteşte cu grijă, pe mai multe planuri, folosind o logistică impresionantă şi anunţând nu numai o intensificare a operaţiunilor militare în teren ci, acum, confirmând pregătirea lansării unor acţiuni adânc în teritoriul inamic.  Adică, în primul rând, împotriva „Cruciaţilor“, cetăţenii unei Europe văzute ca vinovatul istoric şi aliatul de azi al Americii, „Marele Satan“ Mesajele asupra iminenţei organizării de atentate se multiplică, odată cu chemarea la Jihad adresată „fraţilor care sunt acasă“, luptători întorşi de pe fronturile războiului din Siria, Irak sau din ţările africane la familiile lor din Europa dar şi tinerii de origine islamică sau convertiţi la islamul radical care sunt nerăbdători să aprindă „focul luptei sfinte“. Acum câteva zile, din surse confidenţiale, dar foarte bine şi profesionist informate, am primit un dosar privind intensificare fără precedent a acţiunilor de propagandă duse de Statul Islamic şi care demonstrează „o continuare a logicii precedente a confruntării totale, dar, de data asta, având în plus semnalele unei organizări a serviciilor de informaţii ale Statului Islamic, concentrate asupra pregătirii unor acţiuni iminente de infiltrare de mari dimensiuni în ţările europene“. Ca probă, pentru început, acest text care a fost difuzat pe toate reţelele islamiste şi destinat agenţilor care se pregătesc pentru infiltrare, un ghid de supravieţuire, comportament şi acţiune scris de un profesionist şi care deja este considerat ca document de bază de către site-urile islamiste de propagandă. Nu cred că aţi avut ocazia să accesaţi direct un asemenea text, iată fundamentul său politic, discursul de ură care influenţează acum şi radicalizează un număr neliniştitor de mare de tineri adepţi din ţările europene:


  „Un adevărat război se pregăteşte în inima Europei. Mulţi musulmani fac eforturi să arate lumii că suntem cetăţeni paşnici, cheltuind mii de Euro în campanii de tipul DA’WAH (Invitaţie în lumea Islamului) pentru a arăta cât de buni suntem în societate, dar am eşuat complet. Liderii necredincioşi mint mereu în mass-media şi spun că musulmanii sunt cu toţii nişte terorişti, în timp ce noi negăm asta şi vrem să fim cetăţeni paşnici. Dar ne-au pus cu spatele la zid şi ne-au silit să ne radicalizăm şi asta va fi cauza înfrângerii lor şi a cuceririi Romei. Proprietarii mass-media au ca fortăreaţă Europa şi lumea occidentală de peste 1.000 de ani şi nu vor ca Islamul să se ridice în mijlocul acestei fortăreţe. Vor să-şi păstreze autoritatea, viaţa în adulter, vin şi bani şi nu vor s-o piardă. Din cauza asta au organizat o campanie în valoare de miliarde de dolari pentru a opri Statul Islamic în orientul Mijlociu şi alta, tot de miliarde de dolari, pentru a opri avansarea Islamului în lumea Occidentală.... Dacă Islamul se va ridica în Occident, vor pierde totul. Este, pentru ambele părţi, o chestiune de viaţă şi de moarte deoarece va supravieţui doar învingătorul. Mohamed (pacea să fie cu el), ultimul Profet al lui Allah, ne-a promis victoria finală şi că vom cuceri Roma, capitala Europei, doar însă după ce vom cuceri Persia (Iranul).  Ca Musulmani, trebuie să fim gata pentru ce ne aşteaptă. Propaganda media este primul mijloc pentru a justifica ceea ce se va petrece mai târziu...Ca musulmani liberi...am fost învăţaţi să ne luptăm fizic pentru a ne apăra pe noi şi religia noastră, oriunde ne-am afla în lume. Dacă nu sunteţi de acord cu Rezistenţa Armată şi sunteţi un pacifist, atunci aminteşte-ţi că vei ajunge la închisoare pentru religia ta şi întreabă-te dacă acolo vei mai fi în stare să ţi-o păstrezi.  Cei care pornesc la ofensivă mai devreme vor învăţa să ştie cum să reacţioneze în diferite situaţii şi vor primi martiriul în locul unei sentinţe de închisoare pe termen lung.  Cartea acesta este un ghid pentru musulmanii care trăiesc în majoritate în ţări non-musulmane sau în care conducătorii sunt duri faţă de drept-credincioşi“. Tinerii sunt învăţaţi că trebuie „să-şi ascundă identitatea musulmană astfel încât să nu pară niciodată diferit sau radicalizat“, să practice schimbări succesive de identitate şi să-şi modifice înfăţişarea fizică, inclusiv tonul şi intensitatea vocii, a accentului sau a hainelor, înlocuind pe cele tradiţionale cu cele europene, mai ales la trecerea punctelor de control din aeroporturi. Lecţia evident interesantă e că nu există nici un fel de oprelişte în a fura, jefui, ataca şi ucide pentru obţinerea banilor necesari, deoarece codul onoarei se aplică doar fraţilor musulmani, nu necredincioşilor sau chiar musulmanilor trădători ai cauzei. Un capitol este destinat modului în care trebuie accesat Internetul, amintindu-se folosirea recomandată a „motoarelor de anonimizare“ cum este TOR, dar şi regulile de bază privind durata comunicaţiilor şi, din nou, anonimizarea acestora prin folosirea unor adrese false sau a unui sistem de IP-urii turnante. Sunt indicate „armele primitive“ (desemnarea folosită pentru a indica cele care se pot achiziţiona imediat pe piaţa liberă, fără restricţii şi, mai ales, fără să fie necesar prezentarea unui act de identitate): arcuri şi săgeţi artizanale, prăştii de mare eficienţă (se pot achiziţiona pe E-Bay), cocktailuri Molotov, arme cu aer comprimat sau arme cu bile metalice sau cu bile cu gaz de tip auto-apărare. Dar nu numai atât, căci se povesteşte (pe baza unui exemplu real petrecut la Bruxelles) cum poate fi achiziţionat armament modern de tipul pistoale sau puşti de asalt cu muniţia necesară. În plus, sunt prezentate tipurile de instalaţii explozibile de bază care pot fi realizate acasă, cu componente achiziţionabile de pe orice piaţă liberă: cocktailuri Molotov, bombe cu cuie, bombe de tip canistre de gaz, bombe pentru maşini, bombe controlate la distanţă sau bombe activate într-un mini cuptor cu microunde. Cu indicaţii de construcţie şi folosire. Se face o prezentare destul de amănunţită a „tehnicilor de supravieţuire“ şi a necesarului medical pentru prim-ajutor, se indică chiar adresa de pe care poate fi descărcat documentul complet elaborat de SAS în acest scop.

Citeste mai mult: adev.ro/nt4agh

Destrăbălarea este numită azi închinare și cei care combat discoteca extremiști

inadequatedisciple.blogspot.com
  Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune! - Isaia 5:20

  Pentru mulți este cutremurător ceea ce vedem cu ochii noștrii în aceste zile. Oameni care își spun creștini și care se manifestă ca într-o discotecă diferența este dată de faptul că ei dansează cu numele sfânt al Domnului pe buze. 

  Mulți azi numesc discoteca închinare și pe închinătorii adevărați extremiști. Mulți azi se ridică peste Dumnezeu și peste modelul lăsat de El pe paginile Bibliei unde ne-a trasat modul fizic, poziția trupului la închinare, dar mai ales poziția sufletului înaintea Lui și în nebunia lor nu respoctă modelul Biblic și alimentați de o muzică demonică aduc înaintea Bisericii și a lumii un model de închinare după chipul și asemănarea celor care sunt plini de duhuri, a celor care fiind sub influența directă a Diavolului manipulează mulțimi întregi pentru beneficii materiale și pentru a-i ține pe oameni departe de învățătura sănătoasă și de linia lăsată de Dumnezeu pe paginile Bibliei. 

  Apostolul Ioan când a stat direct înaintea Domnului Isus ne-a lăsat scris faptul că: Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.” - Apocalipsa 1:17

  Biserica Primară, apostolii, îngerii în ceruri, înaintașii noștri care au stat lângă Dumnezeu s-au închinat înaintea Celui care este atotputernic și se închină cu reverență, cu ardoare, cu sete, cu bucurie și nu pe fondul unei muzici care stimulează agresivitatea, care aprinde poftele sexuale, care nu-l aduce pe om în postura să se cerceteze și să se pocăiască conștient că este înaintea Dumnezeului sfânt, sfânt, sfânt. 

  •   „Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” - Apocalipsa 6:2-3. 

   Oameni care aveți teamă de Dumnezeu și nu doar voi să nu dăm aurul pe zgură, să nu ne ridicăm peste Dumnezeu și peste normele lăsate de El, să nu numim răul bine și o să fie bine de noi!

vineri, 28 august 2015

Muzica demonică, agentul sub acoperire infiltrat în Biserică


nedandnicholeandboys.wordpress.com
Ca reacţie la una dintre emisiunile difuzate la radio Unison o ascultătoare mi-a scris următoarele cuvinte:

     „Martorii lui Iehova sunt un pericol insignifiant pentru mărturia Evangheliei. Adevăratul pericol lucrează ca aluatul în toate adunările baptiste şi penticostale, deopotrivă. A pomeni Numele sfânt al Domnului Isus într-un asemenea duh este blasfemie. Recent a fost în oraşul nostru într-un turneu de evanghelizare cineva din Arad cu trupa de laudă şi închinare (!). Bisericile baptiste şi una penticostală au umplut cea mai mare sală de spectacole din oraş. S-a făcut pledoarie Bibliei! Se laudă că se întorc tineri. Întrebarea este: care este dumnezeul la care se întorc?” Şi ca să-mi confirme în legătură cu ceea ce s-a întâmplat acolo mi-a dat şi un link în care am putut viziona o înregistrare cu o astfel de manifestare. Ceea ce am văzut nu îmi era necunoscut şi a trebuit să îi dau dreptate.

     Nu de puţine ori am spus că unul dintre cele mai mari rele care lucrează azi în biserici este muzica. Ceea ce nu au reuşit să facă comuniştii, cu toată presiunea şi determinarea lor, o reuşeşte astăzi muzica lumii care s-a infiltrat în biserică, îmbrăcată în haina sfinţeniei.

     În anul 2011 am scris un editorial care a avut ca punct de pornire tot o scrisoare a unei ascultătoare a postului de radio Unison, ascultătoare care atunci studia muzica la Geneva. La unul dintre cursurile la care a luat parte profesorul le-a citat din Platon şi Socrate. Platon a spus: „Cântecele noastre sunt legile nostre” iar Socrate a afirmat: „Modurile muzicii nu s-au schimbat niciodată fără schimbarea legilor constituţionale”. Profesorul spunea că nu putem studia omul fără să-i studiem muzica, sau, ca să schimbăm legile constituţionale ale unui om sau popor trebuie să-i schimbăm şi muzica. Ideea din cursul respectiv era că există în istorie o influenţare a societăţii prin muzică. Dacă vrem să schimbăm legile trebuie să schimbăm muzica. În lucrarea lui Platon, „Statul”, sunt descrise în detaliu care moduri anume din muzică sunt recomandate la statul ideal şi care nu.

     Despre puterea muzicii s-a vorbit mult şi, într-un fel sau altul, am simţit-o toţi, mai mult sau mai puţin. Pentru că tot i-am citat pe clasicii din antichitate să ne ducem în urmă la mitologia greacă şi să amintim acea poveste despre Ulise şi tovarăşii lui, pe când se întorceau spre casă de la epuizantul război troian. Ulise fusese avertizat de către vrăjitoarea Circe că urmau să treacă cu corabia pe lângă o insulă locuită de sirene. Problema era că aceste sirene cântau atât de frumos încât nimeni nu putea rezista cântecului lor. Dar scopul acestui cântec nu era ca ei să aibă o călătorie plăcută cât de a fi atraşi spre stânci, corăbiile urmând a fi distruse iar ei omorâţi. Mulţimea oaselor de pe ţărm erau mărturie despre cruzimea sirenelor. Soluţia găsită de Ulise a fost ca tovarăşilor lui să le pună în urechi dopuri de ceară iar pe el, care totuşi dorea să asculte cântecul sirenelor, să îl lege de catarg, cu interdicţia ca să îl dezlege, oricât de mult i-ar ruga. La auzul cântecului sirenelor Ulise se zbate în agonie, cerând să fie eliberat. Tovarăşii lui însă nu îl ascultă şi, în felul acesta, reuşesc să scape.

     Chiar dacă acest episod care face parte din epopeea Iliada, atribuită lui Homer, este doar o poveste, putem învăţa multe din el. Dar am mai auzit o poveste, care s-ar putea să fie şi adevărată, nu ştiu. Se spune că s-ar fi întâmplat în oraşul german Hameln, prin luna iunie a anului 1284. Povestea spune că locuitorii acestui oraş se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au nici o altă soluţie de a scăpa de nenorocire decât să apeleze la un flautist ciudat care le-a promis că îi poate scăpa de pacoste. Se înţelege cu reprezentanţii oraşului să îi scape de şobolani contra sumei de 1000 de guldeni, o sumă considerabilă. La sunetele vrăjite ale flautistului şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Odată scăpaţi de şobolani oamenii nu mai vor să plătească suma întreagă şi-l alungă pe flautist. Se spune că pe data de 27 iunie, pe când oamenii erau la biserică, sunetele vrăjite ale flautistului s-au auzit din nou pe străzile orăşelului, de data aceasta copiii având aceeaşi soartă ca şi şobolanii.
     Aşa cum am spus, nu ştiu dacă această poveste este adevărată dar adevărat este că astăzi tinerii şi copii credincioşilor sunt vrăjiţi şi atraşi de sunetele fermecate ale muzicii aşa zis creştine şi duşi spre prăpăstiile iadului, fără ca cineva să mai caute să-i oprească. Nu doar că nu mai caută să-i oprească nimeni dar sunt conduşi spre iad şi pierzare de însăşi liderii lor. Tot în urmă cu ceva ani, nu mulţi, o cunoştinţă care a venit din Cluj Napoca şi s-a mutat în Zalău mi-a relatat ce se întâmplă într-o biserică din Cluj, printre cele mai mari din oraş şi din care el a făcut parte. Ca să înţeleg mai bine mi-a dat spre vizionare şi un film făcut chiar de către biserica respectivă. Ce am văzut m-a îngrozit de-a dreptul. Liderii bisericii prezentau copiilor şi tinerilor din biserică chiar muzica lumii, făcând o comparaţie între aceasta şi muzica din biserici, mărturisind că muzica din biserici care se inspiră din muzica satanistă a lumii este de dorit şi acceptat! Liderii de copii şi tineret ai bisericii nu aveau nici o problemă să declare în văzul tuturor că ei ascultă muzică rock satanistă, de exemplu formaţia AC/DC. Ca rezultat (doar unul dintre ele) din acea biserică au ieşit vreo cinci, poate chiar mai multe, formaţii de muzică rock „creştină”. Şi acest lucru nu era şi nu este nici o problemă pentru liderii acelei biserici. Spuneam atunci că dacă aş avea un copil şi nu ar fi decât acea biserică în oraş nu l-aş lăsa să meargă acolo cu riscul să nu vadă niciodată o biserică. Nu i-ar face bine dar i-ar face mult rău. Este de-a dreptul tragic că tinerii se nenorocesc în ceea ce mulţi numesc casa Domnului, dar care nu este decât o peşteră de tâlhari, un loc de distracţie. Pentru că în aşa ceva s-au transformat multe adunări în ultimii ani. Muzica este cea care realizează această nouă configurare, care modelează copiii şi tinerii din adunări. Ceea ce nu au putut face persecutorii două mii de ani face în aceste zile muzica nesfântă adusă în biserici.
     Se vorbeşte mult prin astfel de adunări despre trezire, despre faptul că o generaţie se ridică pentru Hristos, ca să cucerească România şi stările de entuziasm care vin din firea pământească aţâţată până la maxim chiar de ritmuri vodoo, sunt etichetate ca venind de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt a ajuns să fie batjocorit şi blasfemiat atribuindu-se lucrări pe care nu le face! Oare nu este hulă împotriva Lui să spui că El face ceea ce nu face, lucrări pe care şi numai oameni cu mintea la cap nu le primesc, pentru că se vede clar că nu Dumnezeu este la originea lor?
     Muzica a preluat controlul în biserici. Mulţi s-au bucurat de aceasta dar în contextul a ceea ce am spus vă daţi seama cât este de grav acest lucru? Nu ne mai imaginăm o biserică fără trupă de laudă şi închinare (ce formulă fără nici un suport biblic, împrumutată din muzica rock). Şi cine să fie la conducere dacă nu tinerii care mai înainte de orice ar avea nevoie de pocăinţă? Atmosfera din ceea ce unii numesc biserică sau la concertele care poartă nume creştine rivalizează cu sălile de discotecă, atât prin comportament cât şi prin ţinută. Fetele îmbrăcate provocator (dar şi femei care ar putea fi bunicuţe) se zbenguie şi se bat provocator cu palmele peste şolduri şi fese şi se leagănă lasciv.
     S-a mers până acolo încât adevărata muzică duhovnicească este ridiculizată şi aruncată cu dispreţ la coşul de gunoi. Textele sacre, scrise de oameni ai lui Dumnezeu care au suferit pentru El, sunt date la o parte pentru cuvinte care nu spun nimic şi care au singura calitate că, repetate la nesfârşit, duc la o stare de transă, la fel cum întâlneşti la păgâni. Am trăit astfel de stări pe când nu eram credincios şi eram un fan al muzicii rock sataniste. Şi acum văd aceleaşi efecte dar în dreptul celor ce spun că Îl laudă pe Dumnezeu şi că I se închină Lui.
     Pe fondul acesta al hipnozei care se realizează prin muzică vin foarte uşor învăţăturile stricate, ereziile strecurate pe furiş şi de care lumea religioasă este plină. Cine să mai poată face diferenţa când este drogat, sedat, manipulat emoţional? Dar pe cine mai interesează adevărul atât timp cât singura procupare este pentru emoţii şi stări de extaz religios? Liderii deja afirmă pe faţă că doctrina nu mai este importantă atât timp cât ajungi la experienţe ieşite din comun. Singurul lucru care contează pentru aceştia este cum să se simtă bine. Nu are importanţă ce fel de muzică se cântă, ce ritmuri se folosesc ci doar ce efect au asupra omului. O stare de păgânism botezat cu nume creştin.
     Vorbeam despre muzica sirenelor şi despre flautistul cu flautul lui fermecat. Şi, aşa cum se întreba cineva odată, ne putem întreba şi noi cum sună, cum ar trebui să sune muzica vrăjită a celui rău? Să sune ea respingător, oribil? Cu siguranţă nu toată. Va fi şi din aceasta, dar nu toată. Muzica celui rău va suna frumos. Dar nu tot ce este frumos este şi adevăr. Acel cineva mai spunea că adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de altul şi sunt separabile dar noi trebuie să le căutăm împreună şi înainte de frumos trebuie căutat adevărul. Satan poate fi frumos, adică să ia chip de înger de lumină, dar nu este şi nu va fi niciodată în adevăr. Un scriitor antic, Athenaidos, spunea că „scopul muzicii nu e plăcerea ci slujirea virtuţii” iar marele compozitor Bach afirma: „Muzica este spre slava lui Dumnezeu şi spre desfătarea oamenilor”. Problema este că muzica nu mai este spre slava lui Dumnezeu ci numai spre desfătarea oamenilor. Să fie aşa în lumea neregenerată, înţelegem. Dar să fie la fel şi în biserică? Acesta este un lucru greu de crezut dar care se întâmplă azi sub ochii noştri.
     Dacă ne uităm în istorie putem observa cu uşurinţă importanţa muzicii şi felul în care Dumnezeu a dat muzica Lui în lucrările de trezire. Să ne aducem aminte de trezirea de care Dumnezeu a făcut parte Angliei, în timpul marelui om al credinţei, John Wesley (1703-1791), liderul mişcării metodiste. Alături de el a stat în această lucrare şi a avut un rol deosebit, fratele său de trup, Charles Wesley, după cum spunea Tozer, cel mai mare compozitor de imnuri creştine după David cel inspirat. O altă lucrare asemănătoare, chiar dacă nu la acelaşi nivel, a avut loc şi în România prin Oastea Domnului, mişcare care a început în anul 1923, prin preotul Iosif Trifa. Dumnezeu a aşezat alături de el doi titani ai credinţei din România, mari compozitori de imnuri creştine: Traian Dorz şi Nicolae Moldoveanu. Muzica şi versurile lor au inspirat toată acea generaţie de creştini, au unit, au dat impuls şi curaj mişcării şi, într-o anumită măsură, o mai fac şi astăzi. Muzica lor a produs o generaţie de oameni dăruiţi, dedicaţi, martiri pentru Hristos. Ceea ce nu au putut face liderii religioşi a făcut muzica acestor doi oameni ai lui Dumnezeu. Prin muzica lor s-au putut uni baptişti, penticostali, ortodocşi, creştini după Evanghelie. Efectul a fost o generaţie de sfinţi.
     Toate acestea le ştie şi cel rău. Şi el a ştiut cum să lucreze şi să denigreze adevărata muzică sfântă şi să o ridiculizeze, tocmai pentru că îi ştia puterea. Şi a adus alta în locul ei ca să facă unitate. Şi niciodată nu a fost aşa o unitate ca azi, mai ales printre tineri. Muzica stricată a lumii, muzica rock în special, cu puterea ei extraordinară de a atrage, a fost adaptată şi ajustată în aşa fel încât să pară duhovnicească. Textele au fost puse cu furca, la întâmplare, nişte cuvinte care să amintească despre Dumnezeu, şi i-au zis muzică creştină. Au fost destui aaroni care să ia una de la unul, alta de la altul, să le arunce în focul patimilor fireşti şi din toate acestea să facă un viţel înaintea căruia toţi au căzut cu feţele la pământ spunând: „Acesta este dumnezeul nostru!” Şi petrecerea este în toi: în sfîrşit unitate la nivel mondial! Nici nu mai contează ce cred unii s-au alţii, diferenţele doctrinare (pe cine mai interesează aşa ceva?), tot ce contează este starea de extaz şi bucurie. Ameţiţi de cântecul dulce al sirenelor nimeni nu mai are timp să gândească. Un lider al acestei mişcări din România şi spunea într-un concert de acest fel că el îi apreciază pe tinerii implicaţi în această mişcare că ei nu gândesc, şi vedea aceasta ca un lucru bun. A nu gândi este necesar pentru a fi dus în rătăcire. Şi pe fondul acesta învăţăturile care sucesc Scripturile vin pe furiş, în urmă, strecurându-se ca şarpele, pe terenul confuziei şi derutei spirituale. A ţipa în gura mare „Isus este Domnul” nu are nici o valoare dacă nu ştii cine este Adevăratul Isus, dacă nu L-ai cunoscut şi dacă nu te supui Lui, în ascultare deplină. A scanda lozinci din fire nu-l sperie nici pe Satana şi nici nu-i face plăcere Celui Preaînalt. A rosti cuvinte şi a proclama adevăruri fără nici o bază în trăire nu produce nici un efect în lumea spirituală, nici un efect benefic. Găsim consemnat în F.A. 16 cum a procedat Pavel atunci când o femeie cu un duh de ghicire le făcea reclamă în Filipi: 17 „Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi, şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” 18 Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” Dacă ar fi fost liderii de azi în cauză s-ar fi bucurat şi ar fi spus că Dumnezeu îşi proslăveşte Numele, chiar printr-o ghicitoare. Dar Pavel cu adevărat era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de muzica lumii, de oamenii fireşti, care iubesc păcatul şi se iubesc pe ei înşişi, care seamănă leit cu lumea, ca să-Şi facă lucrarea. Dumnezeu are nevoie de oameni puşi de o parte pentru el, care au ieşit din lume şi au lepădat„meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”, care „nu umblă cu vicleşug şi nu strică Cuvântul lui Dumnezeu, ci, prin arătarea adevărului, se fac vrednici să fie primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:2) Ce fac aceştia, cei ce promovează azi această muzică pervertită, se încadrează la „meşteşugiri ruşinoase şi ascunse, la vicleşug şi stricarea Cuvântului lui Dumnezeu”. Mulţi alergă după ei dar aceasta nu înseamnă că aceştia au găsit adevărul, ci doar că au găsit ceea ce le place, ceea ce le gâdilă plăcut urechile. Acesta fiind un semn al vremurilor de pe urmă.
     Este evident că muzica uneşte şi reconfigurează, că are o putere extraordinară în acest sens. Diferitele genuri atrag oameni diferiţi sau, mai bine spus, îi fac să fie la fel pe cei ce erau diferiţi. Unora le place jazz-ul, altora muzica populară, altora manelele (uitaţi-vă numai la felul în care manelele au reconfigurat felul de a gândi al multor români), dar muzica rock are cea mai mare putere de a uni şi muzica rock a devenit muzica lumii. Şi lumea se schimbă în rău iar muzica nu este fără vină, dimpotrivă. Dar să ajungem în situaţia ca muzica rock să devină liderul mondial în laudă şi închinare al bisericilor de pretutindeni este un rău atât de mare încât numai în veşnicie vom realiza cu adevărat cât de mult a distrus şi pervertit şi câte suflete a trimis în iad, înşelându-le!
     Cei ce nu vor să accepte acest nou mod de „a-i cânta lui Dumnezeu” sunt deja ridiculizaţi şi consideraţi înguşti. Şi mulţi, din cauza aceasta, de frica oamenilor, dau înapoi şi se aliniază noii mişcări de falsă trezire. Dar alţii rămân fermi pe poziţie, împotrivindu-se, pentru că ceea ce este în ei, adică adevăratul Duh Sfânt le spune că nu poate fi nici o legătură între lumină şi întuneric. Cum ar putea o muzică nesfântă (muzica rock elaborată în pântecele iadului pentru a-i nenoroci pe oameni) să-i unească pe sfinţii lui Dumnezeu?
     Să ne întoarcem la Ulise şi mitologia greacă, după cum relatează Iliada lui Homer. Episodul cu sirenele a avut loc în timp ce Ulise se întorcea de la războiul troian. Troia a fost asediată de către ahei şi asediul s-a lungit pe perioada a zece ani, producând multe victime de ambele părţi. Atunci asediatorii au folosit un truc. Au costruit un cal imens din lemn şi l-au adus în faţa porţii cetăţii Troia, apoi s-au îmbarcat pe corăbii şi au plecat. Troienii au adus calul în cetate, neînţelegând care ar fi semnificaţia lui, probabil gândindu-se că este un dar din partea adversarilor lor. Ce nu ştiau era că în burta calului se aflau războinici de elită care noaptea au ieşit, au deschis porţile cetăţii şi duşmanul, care s-a reîntors în timpul nopţii, a intrat în cetate şi a trecut-o prin foc şi sabie.
     Biserica lui Hristos este o cetate de necucerit, oricât de mult s-ar strădui duşmanul. Biblia spune clar că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18), deoarece capul ei este Cel de neînvins – Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că cel rău nu va lupta cu ea şi că nu va duce pe mulţi în rătăcire, lăsându-i să creadă că sunt în Biserică dar, de fapt, să fie într-o organizaţie făcută după chipul şi imaginaţia oamenilor. Şi, ca să-i poată duce pe mulţi pe o direcţie greşită, printre mulţi alţii, foloseşte un agent sub acoperire deosebit de abil: muzica lumii botezată cu nume de creştin şi infiltrat în Biserică. Trebuie identificat, demascat şi scos afară.
     Daniel, omul iubit de Dumnezeu, a primit multe descoperiri din partea Celui Sfânt. Unele nu le-a înţeles şi l-a întrebat pe Domnul. Răspunsul primit a fost:
„Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. (Daniel 12:9-10)
     Prin urmare cred că vor fi unii care vor lua aminte şi vor înţelege.


Cântece inspirate din IAD și care duc în IAD!

  

  „Creștini” care  au făcut discotecă pentru cei cu „teamă” de Dumnezeu. „Creștini” care nu știu ce este închinarea în Duhul, nu știu ce este rugăciunea nici sfințirea, sunt plini de lume și dacă este să mijlocească în adevăr, să se roagă pe bune se ofilesc dar ei sunt tari la dans, la țopăială, sunt tari în firea pământească, sunt discotecari care pângăresc numele sfânt al Domnului și aruncă cu mizerie asupra Bisericii Lui.  Un crâmpei de iad ... 

  

Gelu Boantă, Dumnezeu să îți facă mult bine!

 
agapeoc.com
Pentru că ai fost sensibil la nevoia în care se află lucrarea lui Dumnezeu din Voluntari frate prezbiter Gelu Boantă și pentru că ne iubești nu numai cu vorba doresc din toată inima ca Părintele tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu care ceea ce zice se împlinește, să își reverse îndurările Lui peste tine, peste familia ta și peste toată slujirea ta căci ești implicat într-un sector vast de activitate. 
   Mă așteptam așa cum mi-ai promis la un ajutor pentru Voluntari dar nu mă așteptam ca de la o tabără de vară unde s-au strâns circa 300 de tineri să se strângă pentru nevoia acută în care suntem aproape 3000 de lei. 
   Bănuiesc că în acordarea acestui ajutor a fost implicat și fratele pastor Claudiu Amarie de aceea doresc ca și el să fie mult binecuvântat și împreună cu voi doresc ca mâna cea bună a Domnului să fie peste toți tinerii care au demonstrat că au inimă cu atât mai mult cu cât mulți au dat din puținul lor. Dumnezeu le ține socoteală de această faptă mare căci el cântărește totul. 

   Sunteți făuritori de bucurie și împreună lucrători și în Voluntari!

joi, 27 august 2015

Minciuna, MINCINOSUL


Minciuna, păreri și ...


Omul ipocrit, despre minciună


Luptați cu minciuna!


Am pășit AFARĂ

 
blogdecriza.wordpress.com
Prin îndurarea lui Dumnezeu și datorită invitației unei persoane care a făcut și face extraordinar de mult bine familiei noastre acum o săptămână am ieșit pentru prima dată din România. Nu știu dacă vor fi și alte dăți, probabil, Dumnezeu știe căci El este deja în viitor, dar această ieșire m-a marcat. 
    Încă odată mi-am dat seama ce frumoasă și binecuvântată este România dar am realizat mai mult ca oricând că din cauza clasei politice noi care puteam ca să fim în fruntea Europei, din multe puncte de vedere, suntem de plâns, suntem la propriu îngropați în gunoaie. 
    De vină nu este numai clasa politică ci și mentalitatea balcanică, ortodoxă, răsăriteană, otomană în care ne scăldăm de secole fără să realizăm că facem baie în mocirlă și că foarte ușor dacă avem voință putem să schimbăm grajdul. 
   Am fost manipulați să credem că epoca lui Ceaușescu ne-a adus unde suntem. Nu este adevărat. Dimpotrivă în România hydra comunistă a scos țara din chirpici și bordei. 
  Suntem în groapă și plini de gunoi din cauza bisericii în primul rând, din cauza faptului că românul își cumpără mântuirea, deoarece românul se teme să pună mâna pe Biblie, pentru român nu contează că toată viața este un stricat dacă are popă căci el crede că are drumul asigurat spre locul cu verdeață, suntem în mizerie pentru că românul nu știe cine este Hristos, ce să mai vorbim despre teama de El... 
  Creștini 97%, minciuni, probabil 9,7% ... și din aceștia nu toți în credința dată sfinților odată pentru totdeauna. 
  Am pășit afară și mi-am dat seama căci trebuie ca noi pocăiții, noi copiii lu Dumnezeu, să pășim mai apăsat în țară, mai hotărâți, mai verticali. Dacă noi nu pășim cu demnitate în România, dacă pe noi nu ne văd cei majoritari că suntem pe Cale țara nu se va schimba. 
   Este de muncă! În România Biserica lui Hristos trebuie să transpire pentru țară. 

  Să mergem, să pășim, să defilăm în numele Domnului Isus Hristos! 

Fiii minciunii, copiii Șarpelui ... Minciuna și mincinoșii în lumina reflectoarelor

 
en.wikipedia.org
De ce mint oamenii? Ce este minciuna si cum este ea posibila inauntrulmoralei crestine? Mentionand celebrul paradox al mincinosului,Sfantul Apostol Paveladuce aceasta tulburatoare intrebare pe primul plan al eticii evanghelice. Scriind lui Tit, pe care il asezase episcop in Creta, Sfantul Apostol ii atrage atentia asupra insusirilor morale pe care trebuie sa le aiba noii hirotoniti, carora le cere o formatie ferma si pe care acestia n-o puteau dobandi decat "tinandu-se de cuvantul cel credincios al invataturii" (Tit I, 9), al Sfintei Evanghelii. Numai astfel noul pastor poate fi "destoinic sa indemne la invatatura cea sanatoasa si sa mustre pe cei potrivnici".
  Sfantul Apostol avea puternice motive ca sa-l avertizeze energic asupra felului de a fi al cretanilor, pentru ca aici era locul unde se practica un relativism moral unic in felul sau, dublat de un relativism filozofic care ducea la ruinarea oricarui principiu de gandire creatoare si la ruinarea oricarei norme morale. "Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor, a rostit: cretanii sunt pururea mincinosi, fiare uracioase, lenesi si mancaciosi. Marturia aceasta este adevarata, pentru care pricina mustra-i cu asprime, ca sa fie sanatosi in credinta. Si sa nu dea ascultare basmelor iudaicesti si poruncilor unor oameni care isi intorc fata de la adevar" (Tit I, 12-14). Dumnezeiescul Apostol avea certitudinea ca acestora "li s-a spurcat si mintea si cugetul. Ei spun tare ca stiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor il tagaduiesc" (Tit I, 15-16).
  Proorocul la care se refera Sfantul Pavel este poetul si filozoful Epimenide. Lui i se atribuie aceasta afirmatie din care s-a format celebrul paradox al mincinosului:
Epimenide Cretanul spune ca toti cretanii sunt mincinosi,
Dar Epimenide este cretan.
Deci Epimenide este mincinos.
La care Epimenide ar putea raspunde:
De ce ma faceti mincinos?
Eu mint, dar nu e adevarat ca mint.
Ce va spun eu este o adevarata minciuna sau o minciuna adevarata?
Daca va spun ca mint, acest lucru este un adevar sau este o minciuna?
La aceasta intrebare sunt posibile doua raspunsuri:
1. minte - daca minte, atunci este fals ca minte cand spune ca minte deci nu minte.
2. nu minte - daca nu minte, cand spune ca minte, atunci minte.
  Paradoxul mincinosului a ramas pana astazi de nedezlegat, oricite incercari s-au facut de la Aristotel pana la B. Russell. Acest paradox si inca vreo cateva altele de acelasi gen, arata intr-un mod izbitor cat de adanca este confuzia pe care o produce minciuna sau o vicioasa intrebuintare a gandirii si a limbajului, care se abate de la calea naturala a "adevarului" de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel. Aristotel (De Sophisticis Elenchis, 25; Etica nicomahica, VII, 3; Metafizica IV, 4-5) vede in acest paradox o pozitie sofistica dupa care totul este adevarat sau totul este fals, iar mincinosul intra in contradictie cu sine insusi de indata ce a enuntat pozitia luata. Mincinosul care pretinde ca minciuna e adevarata, si ca adevarul e minciuna afirma ca totul e sau adevar sau minciuna, fara putinta de a distinge. Si Aristotel observa ca "acela care afirma ca totul e adevar da putere de adevar si afirmatiei contrare, de unde reiese ca si afirmatia sa este neadevarata. Caci afirmatia contrara nu admite ca a sa ar fi adevarata. Iar cel care admite ca totul este fals declara ca si afirmatia sa este falsa" (Metafizica IV, 8), incat dupa Aristotel, asemenea afirmatii sunt nule, pentru ca se distrug una pe alta. Mincinosul isi distruge singur afirmatiile.
  Solutia lui Aristotel, intr-un anume fel geniala, n-a satisfacut nici pe contemporanii sai, nici pe medievali si nici pe moderni. Grecii s-au ocupat staruitor de acest sofism, romanii insa, cu spiritul lor sever si practic nu puteau lua in serios astfel de "jucarii dialectice" cum le numea Seneca (Epist. Luc. 45), pentru ca, spunea el, "nimic nu e mai odios intelepciunii decat o subtilitate excesiva" (ninil odiosus sapientiae acumine nimio). La greci, dimpotriva, un Chrysippos s-a indeletnicit multa vreme cu acest sofism, iar despre poetul Philetas din Kos (340-245) ni se spune ca ar fi murit din cauza eforturilor infructuoase de a dezlega paradoxul mincinosului.
  Scolastica si medievalii considerau acest paradox printre problemele insolubile (insolubilia).
Logica matematica moderna a reluat paradoxul mincinosului si considera ca l-ar fi rezolvat. B. Russell insista amanuntit asupra paradoxului lui "Epimenide, cretanul care a afirmat ca toti cretanii sunt mincinosi, si a intrebat daca spunand aceasta, a mintit sau nu. Acest paradox apare in forma cea mai simpla atunci cand cineva afirma : "Eu mint". Daca el minte, este o minciuna ca el minte, si in consecinta el spune adevarul; dar daca el spune adevarul, el minte, caci face ceea ce spune.. Astfel, contradictia este ineluctabila. Contradictia este mentionata de Sfantul Pavel care nu acorda insa nici un interes aspectelor logice ale contradictiei, el urmarind numai sa demonstreze faptul ca paganii sunt spurcati". B. Russell gaseste ca pentru rezolvarea paradoxului este necesara o anume ordine de propozitii generale, propozitii de ordinul 1, de ordinul 2, care se refera la anumite totalitati, cu un caracter tehnic de stricta specialitate matematica.
  Alaturi de B. Russell trebuie sa mentionam si contributiile logicianului roman Anton Dumitriu. Dar chiar daca, intr-un anume fel se obtine o rezolvare matematica si logica, cu aceasta nu s-a rezolvat problema morala a adevarului si a minciunii. O rezolvare matematica nu este echivalenta cu o rezolvare morala, o ecuatie matematica nu poate constitui si o ecuatie de conduita sau de constiinta. Aceasta pentru o ratiune "gramaticala" pe care o releva candva matematicianul H. Poineare: "logica matematica prezinta lucrurile la indicativ si dintr-un indicativ niciodata nu se poate scoate un imperativ" sau macar ceva asemanator cu imperativul moral. Logica matematica satisface gandirea logica care se foloseste de mijloacele expresive ale matematicii impersonale, nu poate da seama insa de actele libere, de sentimente, de desfatarea artistica, de virtuti si de idealuri, de dureri si de remuscari. Intr-un cuvant, este cu neputinta de cuprins intr-o formula matematica intregul continut de generoasa speranta care entuziasmeaza pe om si-l indeamna sa fie tot mai bun. Bonum non est in mathematicis, cum spune adagiul aristotelic si medieval "omul nu poate fi un mecanism".
  De altfel insisi matematicienii sunt uimiti de "confuzia profunda care domneste in privinta naturii conceptelor matematice". Un mare matematician, E. Gonseth, scrie: "in esenta ei, matematica nu este decat un ansamblu de vederi si de procedee ale spiritului nostru, replica constienta a activitatii subconstiente care creeaza in noi o imagine a lumii si o multime de norme dupa care actionam si reactionam. Ea nu este un edificiu cu baza fixata undeva, cu o stabilitate absoluta, ci o constructie aeriana, care se tine ca prin miracol; aventura cea mai indrazneata si mai de necrezut a spiritului".
  Insusi B. Russell, cu acea senina familiaritate specific britanica, face aceasta neasteptata marturisire din partea unui matematician si logician: "Matematicile sunt singura stiinta in care nu se stie niciodata despre ce se vorbeste si daca ce se spune este adevarat". Asadar, "dupa Russell, nu avem o idee clara despre natura entitatilor matematice, care raman obscure si uneori absolut inexplicabile. Si este foarte curios ca putem vorbi cu precizie despre lucruri pe care le ignoram".
  In aceasta ultima perspectiva, nadejdea de a determina pe cale logico-matematica ce este adevar si ce este minciuna se indeparteaza surprinzator de mult. Pana la o rezolvare de natura aceasta sau de o alta natura, sa ne indreptam spre realitatile nemijlocite ale experientei si ale psihologiei.
  In paradoxul mincinosului apare o miscare a spiritului in sens invers de desfasurarea naturala a cunoasterii si fata de adevarul intrinsec al lucrurilor in ordinea lor fireasca: este capacitatea de a intoarce totul pe dos, este negatia. Atata vreme cat spiritul afirma, el se afla tacit intr-un profund acord cu ritmul existentei si cu toate legile ontologice se afla intr-un fel de miscare centripeta, in care tine armonios cadenta cu tot ce-l inconjoara. De indata insa ce neaga se desprinde din aceasta miscare si porneste singuratic pe o orbita singulara, intr-o miscare centrifuga. Se izoleaza de rest, de univers si se constituie de unul singur intr-o lume mica, fara trecut si fara viitor si fara alta multumire decat de a se constitui ca parte intr-un proces cu universul si cu sine insusi. Asa s-a nascut tragedia, tragismul uman. Omul este fiinta ambigua care afirma, care zice da, dar si fiinta care neaga, care zice nu. Mai mult chiar: omul este singura fiinta care zice nu cand ar trebui sa zica da si care zice da cand ar trebui sa zica nu. Mantuitorul a voit sa-l "mantuiasca" pe om de astfel de oscilatii sterile si obositoare si a statornicit aceasta regula de aur de incalculabile adancimi morale: "Cuvantul vostru sa fie: da ce este da, nu ce este nu (facand imediat si aceasta extraordinara precizare: "iar ce este mai mult decat aceasta de la cel rau este" (Matei V, 37). Negatia, ideea negativa este o aparitie stranie, care privita din punct de vedere al continutului mintal, nu poate fi definita nici prin prezenta unei reprezentari (care ar fi pozitiva), nici prin absenta unei astfel de reprezentari: "pentru ca a gandi o reprezentare ca absenta inseamna a o gandi si deci a o avea prezenta in minte" (Sigwart, Logik, I, 22). Ideile negative sunt sterile, ele nu sporesc investigatiile cunoasterii, ci dimpotriva se infatiseaza ca niste nascociri ale spiritului indreptate impotriva sa insusi. Acesta este locul geometric in care rezida forta creatoare a ideilor afirmative unificate in concepte, pentru a conferi o dainuire independenta obiectelor intelectuale si speculatiilor asupra permanentei notatiilor in aparenta fluida si intamplatoare.
  Ideile afirmative se fundeaza pe adevar si adevarul este o realitate totdeauna dincolo de cunoastere, este eternitatea insasi. Adevarul singur ne face sa cunoastem la ce e buna cunoasterea, sa stim la ce e buna stiinta. Si numai adevarul marilor afirmatii este apt sa fie asimilat si sa devina realizare launtrica, implinire de sine si rodnica legatura cu valorile nemuritoare, care depasesc infinit datele rationale ale cunoasterii. Cunoasterea ne pune la indemana unele mijloace prin care putem intra in legatura cu adevarul, ea insa nu ne confera si privilegiul de a fi si noi unelte ale ordinii superioare. O astfel de cunoastere ne amageste cu naluca autonomiei, ne duce la portile adevarului, dar nu ne integreaza in adevar si nu ne uneste cu el. Portile sunt deschise si putem intra in templul de clestar al adevarului, dar numai daca duhul de tagada nu ne prigoneste. Iar de aci inainte, adevarul devine o povara pe care omul n-o poate purta singur. Negatia il inlantuie in neantul ei anihilator.
  Dar daca adevarul se amplifica prin revenirea asupra sa insusi, negatia, in schimb, cand se neaga prin sine, devine fecunda. Este meritul filozofiei lui Hegel si al marxismului de a fi aratat ca "negarea negatiei" este nu numai posibila, ci ca ea este una dintre cele trei logici dialectice, alaturi de legea trecerii de la cantitate in calitate si invers, si legea intrepatrunderii contrariilor. Legea negarii negatiei are o functie imanenta, este o lege continuta, in interiorul fenomenelor ca o forta motrice care produce schimbarile evolutive si progresul, in conformitate cu exigentele naturii si ale societatii. Asadar, daca negatia singura este distructiva, intrucat nu are nici o acoperire obiectiva, logica, psihologica si morala, "negarea negatiei" este creatoare.
  Paradoxul mincinosului este tocmai exemplul pregnant al anomaliei in care se sfarseste negatia. In el se vede cum ia nastere minciuna si cum se disimuleaza, drapata in vesmintele de imprumut prin frauda si pe care si le insuseste din garderoba adevarului. Se vede insa de departe ca aceasta imbracaminte ii ramane straina si exterioara, ca nu-i vine pe masura si ca nu adera la formele ei goale. Mecanismul paradoxului ne arata felul in care minciuna se reinviaza pe ea insasi, roasa launtric de propria ei carenta, ca de o incurabila inanitie.
  Minciuna pandeste cunoasterea adevarului la fiecare pas, il urmareste ca propria lui umbra. Este coextensiva acestei cunoasteri, este data odata cu aceasta si prin ea se masoara maretia sau josnicia constiintei si a libertatii. "Si cum libertatea nu este libera decat pentru ca poate sa aleaga binele sau raul, dialectica minciunii consta in intregime in acest abuz de putere care este proprie constiintelor adulte. Totusi, constiinta, chiar daca defineste genul minciunii, nu-i asigura prin aceasta si diferenta specifica: din faptul ca mincinosul nu e niciodata inconstient in mincinosul sau for interior, nu urmeaza ca orice constiinta este mincinoasa; litota, de pilda, ca orice pseudeogorie ironica, presupune extrema dedublare a constiintei, agilitatea definita a unei reflexiuni care nu adera nici la obiect, nici la sine insasi; totusi litota nu este mincinoasa, ci dimpotriva, ea isi propune sa ne calauzeasca in domeniul adevarului pe calea indirecta a simularii. Din faptul ca arta transfigureaza si idealizeaza realitatea, ca inventiile stiintifice si randuielile sociale mai drepte fac progrese neincetate, din faptul ca toate creatiile spiritului au la temelie puterea de inventie si creatie, nu urmeaza ca elanul creator este o minciuna, sau ca poate fi luat drept o minciuna. Duhul minciunii, adica acea constiinta rea, egoista si batjocoritoare, se pricepe uimitor de bine sa utilizeze toate resursele si capacitatile de inventie pe care o constiinta dreapta le aplica in arta, in morala, in literatura, in fictiuni, in basme, in poezie, in toate formele simbolice. Asa se face ca arta, de pilda, a putut fi socotita o minciuna, iar minciuna ca o opera de arta. Acest duh confisca puterea de fabulatie a spiritului si o "denatureaza" de la rostul ei firesc. Fantezia si fictiunea, imaginatia creatoare in general, care fac atat de mult bine omului anticipindu-i viitorul si zugravindu-l in culori fericite, care sustin sperantele si le transforma in forte vii, sunt abatute de la menirea lor si transformate in unelte ale raului, ale duhului acelui rau, daca nu sunt bine strunite de un sever control moral. Pentru ca imaginatia creatoare este ca limba lui Esop: ea poate fi tot ce e mai bun si tot ce e mai rau. De aceea Melebranche o numea „nebuna din casa". Duhul minciunii speculeaza de minune aceste insusiri native menite sa-l inalte pe om si le preface in unelte care degradeaza omul.
  Consideratiuni de felul acesta ne arata minciuna ca o fatalitate in fata careia ne intrebam daca e posibil ca omul sa nu minta, daca a existat vreodata, sau daca poate sa existe om care sa nu fie intinat de minciuna. Altfel spus, ne vedem asaltati de intrebarea : de cand minte omul si cand nu va mai minti, care este originea minciunii, care ii este chipul istoric si cum poate fi inlaturata din constiinta si din lume.
  Ganditorul roman Constantin Georgiade a avansat o teza ingenioasa cu privire la originile minciunii, dupa care primele forme ar fi biologice, asa cum se afla pe planurile inferioare ale vietii primitive. Omul primitiv, in lupta pentru existenta, s-a folosit de camuflare, simulare, momire si viclenie, care sunt formele primare ale minciunii. La acest nivel biologic, cursele pe care omul le intinde, echivaleaza cu capacitatea lui de a insela. Mai tarziu viclenia s-a asociat cu magia. Frazer a aratat cum magia ar avea ea insasi originea intr-o adanca inselaciune si amagire a omenirii primitive. Prin analogie si asociatie omul a fost condus sa aplice si fata de oameni viclenia si magia pe care le exersa pentru prinderea animalelor. Aceasta insemna pentru om trezirea si interiorizarea gandirii, ca forma primara a limbajului interior, a limbajului in soapta, dar care constituia primul factor ajutator al vicleniei omului si primul factor pregatitor pentru aparitia conduitelor de inselare si minciuna. Odata cu aparitia limbajului exterior, omul a inceput sa vada interior, lumea externa cu obiectele si activitatile sale. El a inceput sa fie atent nu numai la ce se petrece afara, dar si la miscarile si deplasarile de planuri din propriul sau suflet. Din nevoi biologico-sociale "viclenia primitiva prin mijlocul gandirii, dar mai ales multumita limbajului, s-a transformat in minciuna". Capcana primitiva pentru prinderea animalelor s-a transformat in capcana pentru prinderea oamenilor.
  Constantin Georgiade dispune de o vasta documentare antropologica, interpretata cu finete si cu adancime, iar expunerea este de o remarcabila unitate organica. Originea si in buna parte si evolutia minciunii, considerata din punct de vedere eologic, este consemnata in Sfanta Scriptura. Sfanta Scriptura prezinta minciuna ca realitate, inca de la inceputuri:
1. Satan minte pe Eva ca nu va muri daca va manca din fructul oprit (Facere III, 4); el "din inceput este omorator de oameni" si tatal minciunii" (Ioan VIII, 44).
2. Cain minte (Fac. IV, 9).
3. Avraam minte ca Sara este sora lui, desi ea ii era sotie (Fac. XII, 13); era sora de tata si nu de mama Fac. XXII, 2; XXII, 12).
4. Rebecca (Fac. XXVII, 11-29)
5. Rahila (Fac. XXXI, 25);
6. Fratii lui Iosif comit o grava si prelungita minciuna ca sa-l faca pe Iacob sa creada ca Iosif a fost mancat de fiare (Fac. XXXII, 37)
7. Iuda sustine minciuna chiar fata de Iosif (Fac. XLIV, 20).
8. Sotia lui Putifar minte jetc.
In Noul Testament:
1. Satan minte cand pretinde ca este stapanitorul lumii acesteia (Luca IV, 6).
2. Irod minte (Matei II, 8).
3. Evreii mint ca Domnul Iisus scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut (Matei XII, 24).
4. Ei mint cand declara ca-L cunosc pe Domnul ca pacatos (Ioan IX, 24)
5. Martorii mincinosi care denatureaza vorbele Domnului (Matei XXVI, 61)
6. Sfantul Petru minte cand il reneaga pe Domnul (Matei XXVI, 69-75)
7. Paznicii mormantului primesc bani ca sa minta (Matei XXVIII, 13-15).
8. Anania si Safira mint (Fapte V, 2-9)
9. Evreii mint impotriva Sfantului Apostol Pavel (Fapte XXI, 28).
  Exemplele acestea - si se mai pot da si altele - sunt indeajuns sa arate ca minciuna era practicata curent. Legea divina insa o interzice: "sa nu furati, sa nu spuneti minciuna si sa nu insele nimeni pe aproapele sau" (Levitic XIX, 11; cf. Isus Sirah VII, 13-14). intre "lucrurile pe care le uraste Domnul" se numara "limba mincinoasa, martor mincinos care spune minciuni" (Pilde VI, 16-19 si, XII, 22). "Nu va mintiti unul pe altul" (Colos. III, 9; Efes. IV, 25; Iacob III, 14). Ratiunea pentru care se dau aceste dispozitii categorice este constatarea ca "tot omul este mincinos" (Psalm CXV, 2), iar minciuna este mortala: "gura mincinoasa aduce sufletului moarte" (Intelepciunea lui Solomon I, 11).
  Vechiul Testament formuleaza interdictii si amenintari. Noul Testament nu numai ca admite si adopta interdictia si amenintarea, dar obliga pe crestin la o perfecta sinceritate (Matei V, 37), dupa supremul exemplu dat de Mantuitorul insusi, care totdeauna a grait "adevarul" (Ioan VIII, 40; XVIII, 20; XVIII, 37), El fiind Adevarul absolut (Ioan XIV, 6).
  Prezenta minciunii si a mincinosilor - din Sfanta Scriptura, care pare contradictorie, se datoreste "slabiciunilor omenesti", si faptului ca Sfanta Scriptura nu vorbeste numai despre sfinti si de cele sfinte, lucruri pe care numai cititorii sfinti le-ar intelege, ci Sfanta Scriptura il priveste pe om asa cum este, aratandu-i insa icoana omului cum trebuie sa fie pentru ca cititorul abia pornit pe calea care duce la Dumnezeu, s-o poata pricepe cat mai bine. Afirmatiile Sfintei Scripturi ln privinta aceasta trebuie sa fie luate circumstantiat si nuantat de la caz la caz, avand in vedere aspectul lor conventional si relativ.
  Sfintii Parinti au sesizat complexitatea problemelor pe care le pune minciuna si au facut remarcabile eforturi ca sa le afle dezlegarea pe cale de interpretari teologice, de subtile disociatii filozofice, de patrunzatoare analize psihologice si de exortatii moralizatoare, ramase pana astazi fundamentale in ceea ce priveste psihologia minciunii si mincinosului si cu privire la aspectele filozofice si teologice.
  Clement Alexandrinul, pornind de la premisa ca filozofia este un "pedagog" care indrumeaza pe pagani catre Hristos - in felul in care legea Vechiului Testament este un astfel de "pedagog" pentru evrei - el isi insuseste in linii generale, parerea lui Platon despre minciuna, pe care o adapteaza punctului de vedere crestin, subliniind indeosebi aspectul normativ. Dupa Platon zeii glumesc, dar nu mint, pentru ca minciuna este inutila pentru zei, insa pentru oameni ea este utila ca medicament "si ca mijloc de aparare publica cand republica este atacata de dusmani, in cazurile cand sunt in joc cauze generale cetatenesti, dar in cazurile individuale este oprita". Clement, ca si Origen, incuviinteaza aceasta atitudine dupa care minciuna e permisa "ca medicament". In urma lor, Sfantul Ilarie preconizeaza o seama de rezerve, dar recunoaste ca sunt imprejurari in care "minciuna este necesara".
  Sfantul Ioan Gura de Aur isi indreapta atentia asupra aspectului moral al minciunii. Comentand locul de la Matei VII, 15, cand Mantuitorul previne pe ucenicii Sai sa se pazeasca de "profeti mincinosi" care vin "in haine de oi (blanzi ca oile), iar pe dinauntru sunt lupi rapitori", observa: "din toate timpurile diavolul a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa puna minciuna in locul adevarului".
  Comentand Sfanta Evanghelie dupa Ioan (X, 26-27), unde se relateaza vindecarea orbului din nastere, interpretul admira sinceritatea si taria fostului orb de a marturisi adevarul si construieste o sugestiva antiteza: "Ati bagat voi de seama indrazneala cu care un biet cersetor vorbeste carturarilor si fariseilor? Pe cat de puternic este adevarul, pe atat de slaba si de neputincioasa este minciuna. Din omul cel mai neinsemnat, din stratul cel mai de jos al societatii, adevarul face o personalitate ilustra; minciuna insa dimpotriva, il injoseste pe om si dintr-un om mare, face un om de nimic".
  Cu un alt prilej, dar cu acelasi avant, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Nimic nu e mai stralucit, nimic mai de neclintit si mai puternic decat adevarul, dupa cum de asemenea, nimic nu e mai josnic, nimic nu e mai slab decat minciuna: oricat s-ar ascunde si oricat s-ar masca ea poate fi usor demascata si usor risipita. Adevarul, dimpotriva ni se arata gol, asa cum este si fara podoabe, inaintea tuturor care vor sa-i admire frumusetea; el nu cauta sa se ascunda, nu se teme de primejdii sau de curse".
  In comentariul la Epistola catre Efeseni IV, 25, "lepadand minciuna, graiti adevarul", acest incomparabil talcuitor intalneste tocmai locul potrivit pentru vaste analize exegetice si aplicari morale, pe care le concretizeaza plastic in comparatia "madularelor" din versetul 25: madularele organismului omenesc nu se insala, nu se mint unele pe altele, limba nu minte stomacul, stomacul nu minte inima etc.
  In aceeasi glorioasa perioada a vietii si gandirii crestine se afirma inca doua mari personalitati crestine: Sfantul Ioan Casian si Fericitul Augustin. Amandoi sunt framantati de gravele probleme doctrinare si morale. Intre aceste probleme este si contradictoria problema a minciunii. Si unul si altul isi formuleaza punctele de vedere, dar ele nu concorda. Sunt puncte de vedere aproape diametral opuse. Sunt fata in fata doua conceptii, ele se opun, dar nu se infrunta si nu polemizeaza, ceea ce e deosebit de important si de semnificativ.
  Sfantul Ioan Casian, hirotonit diacon de Sfantul Ioan Gura de Aur, in celebrele sale Convorbiri, reia problema minciunii asa cum era formulata de Clement Alexandrinul si de Origen, dar o rezolva original, cu mijloace proprii: "minciuna ca medicament" ("mendacium pro medicamento") are la el un inteles nou fata de cel platonic. Sfantul Ioan Casian ia ca punct de plecare cunoscutul cuvant al intelepciunii (Intel. Solomon I, 11), dar subliniaza ca in Sfanta Scriptura sunt multe cazuri cand promisiunile facute n-au fost tinute: "Sfanta Scriptura arata de asemenea cat de ucigator a fost sa-si tina fagaduintele si, dimpotriva, cat de folositor si de salvator a fost sa le paraseasca". Intreaga convorbire XVII, Despre determinarile absolute, isi propune sa dezbata aceasta problema, in care, de la inceput, folosind exemplul intr-adevar pregnant al unei plante medicinale, stabileste orientarea generala a demonstratiei: "Trebuie sa intelegem si sa folosim miniciuna cum am face cu iarba nebunilor. Luata sub amenintarea unei boli mortale, acest leac este salvator, in afara de aceasta extrema primejdie ea pricinuieste moartea pe loc. Unii dintre sfinti, oameni prea bineplacuti lui Dumnezeu, s-au servit cu folos de minciuna, si facand aceasta, departe de a cadea in pacat, au ajuns la imbunatatirea cea mai desavarsita. Dar daca inselaciunea a putut sa le aduca triumful, ce le-ar fi adus, in schimb adevarul, ce alta decat osanda?" De buna seama ca ei n-au facut acest lucru la intamplare pentru ca "in afara de faptul ca este un pericol mare de a marturisi adevarul, trebuie sa ne resemnam si sa recurgem la minciuna, chiar daca nu putem face aceasta fara a simti in adancul constiintei o umilitoare remuscare".
  Dumnezeu singur ne vede cugetul si "Dumnezeu nu cerceteaza si nu judeca numai vorbele si faptele noastre, ci are in vedere si vointa si intentiile noastre. Daca El ne vede ca facem sau fagaduim ceva pentru mantuirea noastra vesnica sau pentru adorarea lui, atunci, chiar daca purtarea noastra inaintea oamenilor pare aspra si nedreapta, El priveste la simtirile religioase care sunt in adancul inimii noastre si ne judeca nu dupa sunetul vorbelor, ci dupa marturia vointei noastre. Scopul actului, vrerile celui care actioneaza, iata ceea ce trebuie avut in vedere. Astfel, unul poate sa se indrepte mintind, iar altul, marturisind adevarul, sa cada intr-un pacat care sa-l osandeasca la moarte vesnica". Casian da exemplul lui David care este pastratorul unei "taine" si n-o spune (I Regi XXI, 1, 2, 8; XVI, 4).
  Cu toate ca el are in problema minciunii o pozitie radicala si extrema, recunoaste in acelasi timp ca acele comandamente absolute determinate de insusi Domnul Iisus (Matei V, 37) trebuie respectate, fie chiar si cu pretul vietii, dupa spusa psalmistuiui: "jurat-am sa pazesc judecatile Tale cele drepte si ma voi tine de juramantul meu" (Psalm CXVIII, 106). Invatatura lui s-a parut ca ar fi surprinsa intr-un aforism: vella bonum et agere malum, ceea ce este excesiv.
  Fericitul Augustin la sfarsitul tratatului sau Contra minciunii marturiseste ca se simte foarte obosit si ca i s-a parut ca n-o sa mai ajunga niciodata sa-i dea de capat. Intr-atat a fost de grea si spinoasa aceasta problema, asa cum dealtfel a ramas pana astazi. Intr-o pagina scrisa cu un calm si cu o seninatate care nu se dobandeste decat dupa ce autorul isi domina de foarte departe subiectul sau, calm pe care nu-l regasim in opera sa, Fericitul Augustin scrie: "Mare problema este minciuna, care neincetat ne tulbura traiul nostru zilnic. In toata vremea suntem in primejdie sau de a acuza de minciuna cand nici vorba nu e de asa ceva, sau de a crede ca uneori este permisa minciuna pentru o pricina cinstita, pentru o fapta buna, pentru o fapta de milostenie. Vom studia aceste probleme cu acea amanuntime proprie cercetatorilor de buna credinta si de se va intampla sa descoperim ceva nou, nu vom face nici o afirmatie pripita si fara un temeinic examen critic. Pentru ca de data aceasta, e vorba de o problema invaluita in taine, care prea adesea zadarniceste toate eforturile cercetatorului, ascunzandu-se, ca sa zicem asa, in ocoluri serpuitoare, pline de ascunzisuri intortocheate. Am zice ca am pus mana pe ea si am prins-o, dar ea aluneca si ne scapa printre degete. Apoi vine din nou, se arata si din nou dispare. Totusi, in cele din urma, o explorare mai adanca si mai precisa ne va ingadui poate sa-i prindem intelesurile si din ele sa-i desprindem dezlegarea. Solutia data de noi va contine poate vreo eroare, dar indata ce adevarul ne izbaveste de orice eroare, si falsul ne ineaca in ea, socot ca nu ne inselam niciodata cu mai deplina sinceritate decat cand ne inselam dintr-o prea mare dragoste de adevar si dintr-o prea mare neincredere in ceea ce este fals. Criticii severi spun: ai mers prea departe! Dar adevarul le poate raspunde: inca nu-i de ajuns. Oricine ai fi, cititorule, daca esti de buna credinta, nu osandi aceasta scriere mai inainte de a fi citit-o in intregime. In felul acesta o vei gasi mai putin vrednica de dojana".
  Marea altitudine spirituala de pe a carei culme Fericitul Augustin cuprinde intinsul si acidentatul domeniu al problemei este impresionanta si, pana la data aceasta, unica. Sublimul principiu pe care se axeaza cele doua lucrari ale sale este "castitatea sufletului", care nu poate fi slujita decat prin cultul adevarului: "Castitas animi in veritate servanda est" (De mend. VII, 10). Cinstirea religioasa a adevarului nu ingaduie nici o abatere de la linia dreapta, nici o concesie, nici un compromis. Minciuna este deci o leziune care desfigureaza frumosul chip al adevarului. Intre minciuna si adevar opozitia este ireductibila: "Sunt multe categorii de minciuni, dar toate, fara exceptie, trebuie sa ne stirneasca ura contra minciunii. Caci nu exista minciuna care sa nu fie potrivnica adevarului. Asa cum lumina se opune intunericului, evlavia, necredintei, dreptatea, nedreptatii, sanatatea, bolii, fapta buna, pacatului, viata, mortii, asa si adevarul se opune minciunii. Cu cat iubim mai mult adevarul, cu atat mai mult suntem datori sa uram minciuna". Se intuieste nemijlocit la Fericitul Augustin o navalnica pasiune pentru adevar, de care el vibreaza cu toate fibrele sufletului sau. Adevarul nu este doar o abstractie de meditat, el este o realitate care trebuie asimilata si traita, este un bun care trebuie sa-l iubim si sa ni-l insusim. Adevarul umple lumea, el este si in noi, sau cum spune un ganditor contemporan: "adevarul parca se face in noi, minciuna e facuta de noi".
  Minciuna ne despica fiinta in doua, mincinosul are parca o gandire dubla, observa cu geniala adancime acest mare dascal al crestinatatii: "A minti insemneaza sa ai in cuget un gand, dar prin cuvinte sau prin orice alt mijloc de expresie, sa spui cu totul altceva. De aceea se zice ca mincinosul are o inima dubla, adaca o dubla gandire. El are un gand pe care il cunoaste bine si-l socoteste adevarat, insa pe acesta il pastreaza secret numai pentru sine; si mai are inca un gand pe care il cunoaste de asemenea foarte bine si-l socoteste fals, dar pe acesta il exprima in locul celui dintai. De unde rezulta ca nu mintim cand spunem ceva fals, daca, cu toata falsitatea lui, il enuntam asa cum il gandim, ci dimpotriva, mintim spunand ceva adevarat, daca, in ciuda adevarului acestui lucru - in forul nostru interior il socotim fals chiar daca il exprimam ca adevarat". Apare aici o inextricabila complicatie intre puritatea intentiei si adevarul sau falsitatea lucrurilor. "Toata chestiunea este deci de a sti care din acesti doi oameni este adevaratul mincinos: cel care spune ceva fals ca sa nu insele sau cel care spune ceva adevarat ca sa insele, fiind bine inteles ca primul stie si gandeste ca ce spune e fals, dupa cum cel de al doilea stie si gandeste ca ce spune este adevarat? Acela care printr-o gresita informatie l-a facut (pe calator) sa ia o cale buna sau cel care printr-un sfat veridic l-a facut sa ia o cale rea?".
  Ca sa raspunda la aceasta intrebare Fericitul Augustin analizeaza metodic cele opt feluri de minciuni pe care le intalnim curent in viata: gluma, tacerile cu talc, figurile retorice (metafore, simboluri, alegorii), fictiunile, erorile si altele. Concluzia lui este hotarata: minciuna este absolut interzisa, sub orice forma s-ar infatisa ea. A minti inseamna a ne rosti impotriva adevarului cu intentia de a-l pagubi, cautand pe cai necinstite sa aratam ca este ceea ce nu exista. Aceasta este impotriva castitatii naturale a sufletului si natura ultragiata se razbuna; vpentru ca mincinosii nu vor sa fie niciodata mintiti.
  Doctrina lui Augustin se opune punctului de vedere al lui Casian, insa in ceea ce priveste esenta morala a celor doua pozitii se pare ca un partial acord n-ar fi imposibil. Un astfel de acord tacit este realizat in grandioasa sinteza tomista. Toma de Aquino, aprobandu-l pe Augustin adanceste si epuizeaza problema. La intrebarea: "Ce doreste oare sufletul mai adanc decat adevarul?". Toma de Aquino gaseste raspunsul in Sfanta Scriptura (Ioan IV, 24); Dumnezeu este adevarul si marturisirea adevarului este ceva divin. El admite insa si unele restrictii.
  Dupa indelungatele dezbateri asupra acestei probleme - dintre care n-am amintit decat pe cele mai reprezentative - am formulat mai multe "teorii" asupra minciunii: teoria restrictiei mintale a echivocului, a dreptului la adevar si inca altele. In esenta ele vor sa ridice la rangul de norma morala un procedeu: nu spune minciuna, dar nici nu marturiseste adevarul. Si de aici o interpretare oblica a doctrinei traditionale: aproapele nu are dreptul la adevarul care il priveste pe el? Adevarul este un drept natural al omului, numai ca dreptul la adevar, usor se poate transforma in dreptul la minciuna.
  Aceste idei pluteau in atmosfera filozofica in perioada cand Kant era tocmai; preocupat de "intemeierea metafizica a moravurilor" si cand este atras intr-o polemica foarte putin metafizica: Benjamin Constant, gresit informat asupra gandirii lui Kant, protesteaza impotriva "unui filozof german" (nu-l numeste pe Kant) care impinge rigorismul la extrem. Kant afla si raspunde printr-un opuscul de cateva pagini, dar unde are prilejul sa-si exprime, odata cu punctul sau de vedere, consecvent filozofiei sale - si felul in care condamna minciuna.
  "Delictul cel mai grav de care se face vinovat cel care calca datoriile fata de sine insusi este acela de a minti. Fie ca minciuna este exterioara, adica se adreseaza altor oameni, fie ca e launtrica - omul se minte pe sine insusi - mincinosul degradeaza demnitatea omeneasca, in primul caz, facandu-se de batjocura si dispret in ochii altora, in al doilea rand - ceea ce e inca si mai rau, injosindu-se in proprii sai ochi. Minciuna este degradarea si oarecum exterminarea demnitatii omului care o comite. Un om care nu crede in ce spune altuia, fie el chiar un personaj inchipuit, pretuieste mai putin decat un simplu lucru; caci de insusirile unui lucru inca ne mai putem folosi si mai putem avea un castig oarecare ; dar faptul de a comunica prin cuvinte care in intentia celui care vorbeste inseamna exact contrariul a ceea ce gandeste, este un scop direct opus destinarii naturale a facultatii pe care o are omul de a-si transmite ganduri si deci o abdicare de la propria personalitate si asa se face ca minciuna se arata mai degraba o inselatoare aparitie cu chip de om, decat un om adevarat".
  "Dezonoarea il urmareste pe mincinos ca propria sa umbra". Aceasta jalnica stare-morala a mincinosului, Kant o considera ca o lenta "sinucidere". Minciuna este ca un vaccin "care introduce animalitatea in om" (Kant era contra vaccinului) si care il intoxica ca o otrava. Si, noteaza Kant, "este vrednic lucru de a fi consemnat faptul ca Biblia dateaza prima crima prin care (moartea) a intrat in lume nu de la fratricid (uciderea lui Cain), ci de la prima minciuna - pentru ca natura insasi se ridica impotriva acestei crime si arata ca autor a tot raul pe mincinosul primitiv - tatal mincinosilor.
   Kant sustine cu tarie datoria absoluta de a spune adevarul, chiar in   cazurile in care o minciuna ar putea salva viata unui om. Dar, obiecteaza Benjamin Constant, adevarul nu-l datoram decat fata de aceia care au dreptul la el; putem sa-l ascundem fata de un ucigas care cauta un om ca sa-l asasineze. Nu, raspunde Kant, peste acest drept se ridica datoria fata de sine insusi si fata de umanitate in general, datoria de a nu folosi niciodata zadarnic facultatea de a gandi la altceva decat la adevar, si aceasta datorie este absoluta. Omul nu este o "masina de vorbe" (Sprach maschine) si ratiunea nu poate explica inclinarea lui spre inselaciune (Gleisnerei, pe care Kant il traduce, in paranteza cu esprit fourbe) insa, "dreptul la adevar" (Benjamin Constant) este o formula eronata, adevarul nefiind o proprietate asupra careia sa acordam drepturi unuia si sa le refuzam altuia, datoria veracitatii (a marturisirii, adevarului) este o datorie absoluta".
  Schopenhauer, discipol infidel al lui Kant, critica doctrina dascalului sau, in sensul ca o mai umanizeaza, privind minciuna in functie de om, de omul real, nu in functie de principii si de un om imaginar. La origine minciuna este viclenia: "pentru a savarsi o nedreptate sunt doua cai: violenta si viclesugul. Asa cum prin violenta pot sa ucid un om, sa-l jefuiesc, sau sa-l silesc sa mi se supuna, pot sa ajung la acelasi scop infatisand spiritului lui motive inselatoare, care il vor sili sa faca ce n-ar face altfel. Aceasta prin minciuna".
  In afara de cazurile de legitima aparare impotriva violentei sau a viclesugului, orice minciuna este nelegitima si ea este odioasa si diabolica mai cu seama prin satisfactia si bucuria rautacioasa de care este insotita cand reuseste. Pentru ca este fara mila (mila fiind principiul fundamental al moralei lui Schopenhauer). Concluzia lui este ca acela care, "pentru a savarsi o nedreptate, a recurs la minciuna, dovedeste sau ca n-are putere sau ca n-are curaj sa se foloseasca de puterea lui. Orice minciuna este dovada unei nevolnicii: este ceea ce o osandeste pentru vecie".
Integral aici: