Nesimţire[1]
- omul nu mai conştientizează că stă în prezenţa lui Dumnezeu care este şi un
foc mistuitor, nu mai are reverenţă (partea a III-a)
Eva şi Adam[2] pe
nesimţite au ajus să mânănce din fructul oprit. Dialogul cu şarpele,
argumentaţia șarpelui şi răspunul femeii ... încet, încet au ajus la a mânca şi
şi-au dat seama de situaţia gravă în care au ajuns numai după ce au mâncat.
Faptul că pe nesimţite Eva şi Adam au ajuns să mănânce din fructul interzis nu
a însemnat că acţiunea lor nu a fost păcat sau că a fost un păcat mai mic.
Păcatul e păcat indiferent de modalitatea prin care s-a ajuns la el.
Bătutul din palme, activitate firească sau duhovnicească,
depinde de cine o face. Dar cu toată siguranţa celor care practică bătutul din
palme, că fac o acţiune duhovnicească, vreau să le spun să fie atenţi că nici
nu vor simţi când dintr-o activitate duhovnicească, pot să ajungă la o acţiune
fireacă. Să rămână numai cu forma fără să mai conştientizeze prezenţa lui
Dumnezeu.
Pe
nesimţite se ajunge la un spectacol şi nu la închinare înaintea lui Dumnezeu,
din cauza bătutului din palme. Omul ajunge să se manifeste dar fără să conştientizeze
că închinarea lui nu este înaintea Celui Atotputernic.
Imaginea lui Dumnezeu ajunge să nu mai fie în inima celor
care se închină prin bătutul din palme şi asta deoarece zgomotul palmelor nu
poartă un mesaj cu trimitere spre Dumnezeu aşa cum face cuvântul în care este
pus numele lui Dumnezeu și se ajunge la discotecă.
Icoanele astăzi, ele sunt venerate cu toată teoria că
închinarea este la adresa lui Dumnezeu. Cine se uită la unul care sărută o
icoană nu vede că acea persoană are admiraţie faţă de Dumnezeu, deoarece
Dumnezeu este nevăzut, ci că are admiraţie faţă de sfântul reprezentat.
Vreau
să conştientizăm că până in secolul IV închinarea înaintea icoanelor era
complet interzisă în Biserici. Dar în unele case de rugăciune au fost introduse
ca să fie folosite ca material educativ. Păgânii, analfabeții erau
evanghelizaţi prin imagini. Și această practică a învățării, în secolul VI, a
devenit una a venerării. Iar după războaie sângeroase după ce icoanele, pe
nesimţite, au ajuns să fie venerate, au fost impuse în locașurile de închinare și au luat locul lui
Dumnezeu şi al Bibliei.
În aceiaşi parametri bătutul din palme, chiar dacă la
început ajunge să fie făcut din sinceritate şi numai inaintea lui Dumnezeu, cu
timpul omul practică izbirea palmelor de dragul celor din jurul lui, ca să-i
aprecieze şi nu ca să-L laude pe
Dumnezeu şi nu pentrucă omul conştientizează prezenţa lui Dumnezeu, dependența
totală de Cel Atotputernic.
Nu vorbesc aiurea. Am fost la o mare conferinţă în 2005
unde au participat peste 3000 de tineri. Aplauze peste aplauze. Nu Aleluia! Nu
Slavă Domnului! Nu Amin! Aplauze că acestea nu deranjează pe nimeni că doar şi
la cocert ăia aplaudă.
Ei
bine, eram acolo şi am făcut un experiment ca să demonstrez că acolo
majoritatea, nu toţi, aplauda fără nici un pic de reverenţa. Erau marionete.
Erau roboţi. Erau tonomate. Astfel că în timp ce predicatorul predica, nu
spunea lucruri pe care să le aplauzi, am început să aplaud, imediat sala a
erupt. Am procedat aşa nu doar odată. Lecţia a fost clară, se aplaudă fără ca
omul să mai conştientizeze că stă înaintea lui Dumnezeu, spiritul de turmă,
nimic în mintea lor din măreția lui Dumnezeu, nimic din teama că suntem pe pământul
Lui, nimic din Cuvântul Scripturii că la o clipeală poate să ne judece aspru!
Nimic!
„Da
bine dar poate unii conştientizau”. Sunt sigur! Dar de ce să nu ne manifestăm închinarea
încât cât mai mulţi să conştientizeze cât mai evident că Dumnezeu este prezent.
De ce să nu rostim cuvinte de mărire în care este prezent numele Domnului iar
în urma pronunțării Numelui Domnului omul să realizeze că acolo este Dumnezeu
şi că Lui i se aduce slavă şi reverenţă? Că trebuie să tremure! Că trebuie să
se sfinţească! Pe nesimţite am rămas cu
aplauzele şi l-am pierdut pe Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu