Ţinuta, brăţara, crucea sau renunţarea pe baza
argumentelor la înălţimi şi coborârea în
valea cea mai adâncă a lumii
Un sincretism între sacru şi profan, lumină şi întuneric,
har şi lege, Hristos şi Satana – asta este imaginea Casei de Rugăciune a lui
Dumnezeu în secolul XXI.
Un proroc de tip Caiafa
Cu iz
dulce acrişor un preot ortodox spunea odată cam aşa – voi neoprotestanţii, evanghelicii,
sunteţi de cca. 150 de ani şi ne daţi lecţii nouă care sunteți de 2000 de ani. O
să vă vedem peste câţiva ani cum arătaţi
voi şi o să mai vorbim atunci.
Această
replică a fost dată de un preot ortodox în urma descrierii stării josnice în
care a ajuns biserica Ortodoxă de către un neoprotenstant.
Preotul
ortodox parcă a fost marele preot Caiafa care a spus că e mai bine să moară un
om pentru tot poporul – fără să ştie el cerea ca Domnul să fie omorât, Unul, Mesia, pentru toată omenirea.
La
numai câţiva ani de când preotul spunea o să vă vedem cum o să arătaţi voi,
tabloul spiritual al Bisericii Neoprotestante văzut prin faptele acestei Biserici
este acesta: modă la maxim – surorile (nu toate dar multe, mult
prea multe) din Bisericile fraţilor pocăiţi sunt la nivelul superlativ în ceea
ce priveşte extravaganţa îmbrăcămintei, tinerii sunt imbrăcați și frezați ca starurile din filme, nu din filmele din anii 1940 ci din 2014...
Nu vorbesc doar de surorile, tinerii din Bisericile din
marile oraşe vorbesc şi de cei, cele din orăşelele mai mici dar şi de cei, cele din
anumite sate. E o concurenţă în a se îmbrăca cât mai scump şi cât mai deosebit
încât au ajuns la un anumit nivel care le ţine departe pe „cele din lume” de
Casa de Rugăciune deoarece se simt umile în a merge la Casa de Rugăciune în
tinutele lor. Biserica din casa
simplităţii a devenit casa mândriei. Ceea ce cere Dumnezeu la 1 Petru 3:3-4
unde scrie:
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura
părului, în purtarea de scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie
omul ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui duh blând şi liniştit,
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”, este o excepţie. Doar
câteva mai sunt cele care respectă acest cuvânt care este al lui Dumnezeu şi el
trebuie respectat.
Poate unii (şi unele) mă consideră retrograd, înapoiat,
îngust – şi poate că sunt – dar ce facem cu Sfânta Scriptură care ne cere să
fim extravaganţi nu în ţinuta exterioară ci în cea interioară? Ce facem cu
Scriptura care cere la epistola către Romani 12:1-2 să nu ne comportăm în
ritmul lumii ci prin gânirea noastră să fim diferiţi de chipul veacului.
Cuvintele Scripturii sunte acestea:
„Vă
îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile
voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea
voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,
ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia
lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
Acum unii mă vor acuza că pretind ca fraţii să fie nişte
nespălaţi, hidoşi, caraghioşi. Eu nu am spus aşa ceva. Sunt conştient că
pocăitul trebuie să fie un om care să atragă, să fie căutat, să fie prietenos
şi nicidecum să fie unul care să „pută”. Domnul cerea ca cel care posteşte să
se spele şi să se ungă nu să fie un nespălat care să arate oamenilor că el e
neprihănit. Sunt conştient că pocăitul trebuie şi prin igiena personală un
exemplu de om care indică spre Dumnezeu. Problema este că pocăitul, pocăitele
nu sunt modelul cerut de Dumnezeu prin
ţinuta lor (nu toatate dar multe) ci sunt modelele cerute de lume, de chipul
acestui veac pentru că au trecut de la curăție și simplitate la mândrie și extravaganță.
E
adevărat că un om care pute e unul respingător dar şi o persoană care miroase a
parfumuri de la distanţă este şi mai respingătoare. A adevărat că un zdrenţuros
produce dezgust dar şi o persoană echipată după ultima modă produce şi mai mult
dezgust. De ce? Pentru că omul care miroase greu poate este în această stare pentru
că nu are condiţiile minime pe care le are majoritatea de a se spăla. Este
foarte posibil să fie în acea stare împotriva voinţei sale. Însă o persoană
care se parfumează „cu litrul” şi se îmbracă de spui că e Elisabeta I a Marii
Britanii, alege singură să se urce pe podiumul mândriei. Ce este cel mai rău e
faptul că se podiumul acesta al mândriei a fost plasat în Casa lui Dumnezeu –
locul în care ar trebui să guverneze smerenia. Prin smerenie nu înţeleg acea
îngustime a minţii care cere ca fraţii să nu poarte cravată şi surorile să fie
acoperite după un anumit standard. Acesta nu este smerenie. Smerenie înseamnă
ca un frate să aleagă să poarte cravată, că o cravată în zilele noastre nu mai
costă o avere, dar nu o cravată care să şocheze, să atragă privirile şi pe care
să dea o avere când el la colectă dă doar 1 leu ci una care să reprezinte o
atitudine de om matur. Smerenie înseamnă ca suroriele să aleagă fie acoperite nu numai
din respect faţă de bărbaţii lor şi
pentru că Cineva le-a poruncit aşa. Smerenia nu înseamnă să porţi o
cârpă pe cap de gura lui X sau a lui Z. Aceasta nu e smerenie ci e scvlavagism.
Dar tot sclavagism e şi ca surorile să nu poarte capul acoperit şi să se
îmbrace de parcă ar fi la curtea lui Ludovic al XIV-lea.
Smerenie înseamnă că omul este conştient că şi prin
modul în care se îmbracă aduce onoare lui Dumenezu și alege să recurgă la decenţă
şi la cumpătare şi în acest fel, al modului în care se îmbracă.
Cât de
frumoşi sunt cei care au averi încât pot alege că umble şi în aur dar se
îmbracă modest. Avraam avea posibilitatea să-şi constuiască palate şi cartiere
pentru că era bogat dar nu a fost doar bogat ci şi smerit şi a ales să
locuiască în corturi pentru că avea ochii atintiţi la Cetatea Eternă. Dar ceea ce e ciudat astăzi nu e numai faputul că cei pricopsiţi care aleg să-şi expună colecţiile şi le expun că
te aştepţi cumva să fie loviţi de mândrie că au cu ce se lăuda ci e ciudat că
amărâţii care abia au ce mânca (fraţii din Biserică de unii dintre ei vorbesc) se
îmbracă de zici că ei sunt stăpâni pe jumătate din bogăţia acestei lumi. Când
văd un asemenea om mă cuprinde o stare amară
care creşte în inima mea şi mai mult când mă gândesc la proverbul care
zice că mândria merge înaintea pieirii.[1]
Ne comportăm ca şi cum am fi faraoni, împăraţi,
împărătese, regi, regine, prinţi şi prinţese, ca şi cum am trăi mai mult decât
Metusala şi am moştenii lumea de aici.
Şi prin
modul în care ne îmbrăcăm dovedim că suntem legaţi de pământ nicidecum de Cer.
Şi oare de ce ne îmbrăcăm (vorbesc pentru cei care se îmbracă) care împăraţii
şi împărătesele cu atâta mândrie când tot ceea ce avem este darul lui Dumnezeu
pe care ni l-a dat ca să ne strângem o comoară în cer?[2] Oare de
ce punem atât accent negativ pe trupul
nostru şi nu ne îndreptăm privirile spre suflet care devine tot mai uscat şi negru? Oare vrem să învăţăm să fim smeriţi numai atunci când vine pedeapsa lui
Dumnezeu? Nu sunt suficiente exemple pe paginile Bibliei de oameni extravagaţi
care au sfârşit rău? Nu ne-a învăţat Domnul Isus să învăţăm de la El ca să fim
blânzi şi smeriţi cu inima?[3] Nu tot
Domnul ne-a spus să nu ne adunăm comori pe pâmânt pentru că aici le fură hoţii,
le mănâncă moliile (hainele sunt mâncate de molii) şi rugina, ci să ne strângem
comori în cer?[4]
Să avem puterea să
fim smeriţi dar nu numai la nivelul îmbrăcămintei ci în toate compartimentele
vieţii noastre. Să recunoaştem că Dumnezeu este totul şi că fără El suntem
nimic. Să fim smeriţi din dragoste pentru Dumnezeu şi din dragoste pentru cei
din jurul nostru şi Dumnezeu va face ca Biserica să fie ceea ce este menită să
fie – lumina de pe stâncă care va fi văzută de departe şi spre care vor alerga
popoarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu