Duhul Sfânt – energie – sau păcăliţii care exersează în patru labe, urlă ca şi lupii şi râd cât ţine „energia”

Duhul Sfânt – energie – sau păcăliţii care exersează în patru labe, urlă ca şi lupii şi râd cât ţine „energia”

 (parte a II-a)

            Sunt oameni care „sub puterea Duhului Sfânt” fac ca şi animalele. Şi dacă se comportă ca şi animalele se manifestă aşa cât îi ţine „puterea”. Aceşti oameni se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie sau ca la un energizant.

 Realitatea este că nu doar cei care fac ca și animalele se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie. Pocăiții penticostali de multe ori, fără să-și dea seama, se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie.

            Momenetle de stăruință – în imaginarul nostru – sunt momente în care efectiv, cred unii ne reîncărcâm bateriile. Limbajul nu e greşit. Ceea ce este imaginea pe care unii şi-au format-o despre această reîncărcare. Aceasta (reîncărcarea) este văzută ca fiind acțiunea prin care este vărsată în  noi o substanță. Acestă substanță cu trecerea timpului se evaporă. Se pierde. Momentele de apatie sunt văzute ca fiind momente în care energia care ne dădea elan cândva este într-o cantitate puțină sau deloc.

            Am făcut din Duhul Sfânt o energie, un energizant. Mergem la Biserică ca și cum am merge cu mașina la peco ca să ne umplem de energie.

            Stai. Dacă gândești așa oprește-te! Duhul Sfânt nu este o energie. Duhul Sfânt este Dumnezeu, Ființă Personală care întradevăr vine în inima cuiva și poate să plece din inima cuiva. Dar starea noastră spirituală este pe culmi sau în vale nu în funcție de nivelul, cantitatea, dimensiunea fizică a prezenței Lui în inimile noastre. Ci în funcție de modul în care noi alegem să-I supunem firea nostră Lui după ce El a intrat în inimă. În funcție de modul în care noi alegem să fim smeriți și să Îi acceptăm suveranitatea şi să-I respectăm voia. Cantitatea care ne energizează aici nu este dată de volum sau de greutate ci de sensibilitatea nostră la călăuzirea lui, de receptivitatea noastră la modul Lui de a ne îndruma. Pot să fie oameni plini de Duhul Sfânt – în termenii noștrii gen Anania și Safira  cu siguranță erau că nu cred că trecuseră multe zile de când au fost şi ei botezaţi cu Duhul Sfânt – dar de fapt ei erau goi în sensul că nu mai ascultau de călăuzirea Duhului Sfânt.

            Probabil că pentru Anania și Safira momentul Cincizecimii a însemnat starea de culme. Starea în care au atins punctul culminant. Aceast imaginar este unul fals. Momentul în care cineva primește Duhul Sfânt este greșit să fie identificat ca fiind starea de culme și este de asemenea greșit să fie identificat numai cu starea sentimentală, euforică care este atunci peste acea persoană.  Acel moment înseamnă de fapt momentul în care firea trebuie să fie suspusă cu mult mai multă putere glasului Persoanei, Îndrumătorului care a intrat în inima aceea în plinătate.

Botezul cu Duhul Sfânt nu este un moment de culme ci este momentul de început, acest moment face parte din „adevărurile începătoare”. De aceea momentul primirii Duhului Sfânt trebie să fie la începutul vieții de credință. Iar starea fizică din acele momente, care se va repeta poate diferit dar asemănător la fiecare reumplere cu Duhul Sfânt, nu trebuie să eclipseze adevărata lucrare a Duhului, ascultarea noastră de călăuzirea Lui pentru a ne asemăna tot mai mult cu Hristos. Manifestarea nu trebuie să devină scop pentru că ea este consecinţă, efect. Manifestarea (rugăcinea tare sau în şoaptă, vorbirea în alte limbi, sentimentele din acele clipe) sunt efecte ale apropierii noastre de Dumnezeu, ale pogorârii lui Dumnezeu Duhul Sfânt în inimă.  Umplerea are ca și consecințe manifestări „ciudate” sau nu dar aceste manifestări nu trebuie să umbrească scopul pentru care a venit Duhul Sfânt acela de-a ne călăuzi, împuternicii, ajuta, de-a ne forma pentru Dumnezeu  

            Unii cred că este o energie și că de fiecare dacă la stăruință se umplu de această energie iar mai apoi se descarcă ca iar la stăruință se se umple. Nu este așa. Duhul Sfânt este Persoană care în momentele de stăruință îți face simțită prezența în mod mai deosebit. După stăruință  prezența Lui rămâne și cu toate că efectele prezenței Ei nu mai sunt atât de puternice pentru trup prezența este reală, la fel de reală, pentru că El este omniprezent. Aerul este la prezent mereu lângă noi doar că atunci când bate vântul îl simţim mai puternic. Ceea ce ne derutează pe noi este că dacă nu simţim efectele credem că Duhul Sfânt nu mai este. El este şi la fel ca atunci când îl simţim puternic efectele prezenţei şi atunci când nu le simţim noi trebuie să căutăm să-I auzim vocea  în permanenţă. El nu este un energizant.

            Am văzut pe mulți care făceau ca lupii și câinii. Făceau așa până oboseau. Atunci se termina energia adică din punctul lor de vedere Duhul pleca. Dacă ar avea minima lumină de la Duhul Sfânt care este Persoană ar înțelege că El este prezent nu ca omul să se manifeste. Nu este scopul lui ca omul să vorbescă în limbi. Scopul Lui este ca omul să fie întărit iar pentru că pentru aceasta (a fi întărit) sunt necesare rugăciunile în limbi şi de aceea a ales să lucreze astfel. Dar rugăciunile în alte limbi, această manifestare nu este un scop în sine. Ea duce la un scop – omul să fie mai aproape de Dumnezeu, omul să se sfinţească tot mai mult. Şi acum eu întreb care este scopul lătratului, al urlatului?  Este unul clar pentru cei care se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie – certifică prezenta energiei şi atât. Dar Duhul Sfânt nu este energie ci este Persoană. El nu se mărgineşte la urlete şi lătrături. Nu acesta e sopul Lui. El nu vrea ca omul să se manifeste, să facă din manifestări un scop. Ci El urmăreşte ca prin manifestările Lui omul să fie mai aproape de Dumnezeu.

            Greșim dacă considerăm că Duhul Sfânt este o energie. El este Persoană. În calitate de persoană ne vorbește şi de aceea şi noi vorbim iar dincolo de acestea El vrea ca acest dialog să ne ridice spre Dumnezeu nu să ne coboare sub nivelul animalelor. Vrea ca noi să Îi ascultăm glasul.